Andreea Raicu: „Obsesia mea pentru perfecţiune nu-mi permitea să arăt nimic în exterior

Greu nu mi-a fost când am păşit pe scenă şi am vorbit despre demonii mei, depresia mea, ci când le-am conştientizat şi admis, când mi le-am însuşit şi am decis să fac ceva în privinţa asta. Să vorbesc despre toate aceste lucruri nu mi-e greu, dimpotrivă. Obsesia mea pentru perfecţiune nu-mi permitea să arăt nimic în exterior nimic din ceea ce ştiam eu că „nu se cade să arăt. Să sufăr în tăcere mi se părea cel mai normal lucru din lume', a declarat Andreea Raicu conform OK! Magazine.

Situația a căpătat și o mai mare amploare în momentul în care vedeta a trebuit să treacă peste șocul morții tatălui ei. Un șoc care venea în viața unui copil care toată viața și-a dorit să-și mulțumească părintele.

Din cauza felului în tatăl meu mă trata, nu l-am simțit ca pe un sprijin. Ca fată, îți dorești ca tatăl tău să te vadă, să te asculte, să te susțină și să te iubească necondiționat, indiferent de prostioarele pe care le faci. Știu că deși tata mă iubea enorm, chiar și atunci când făceam lucrurile bine nu știa cum să îmi arate grija și iubirea pe care le avea pentru mine. Asta a dezvoltat în mine masca dominatorului care nu este atins de nimeni și de nimic', a povestit vedeta pe andreearaicu.ro.

„Nu mai eram acel copil minunat doar pentru că eram copilul lui. În timp, a trebui să muncesc mult să-i demonstrez că merit să fiu apreciată, iubită, că sunt demnă de dragostea lui. Trebuia să arăt că fac tot posibilul prin notele pe care le luăm la şcoală, prin răspunsurile la întrebările care îmi erau mereu adresate, din pictură, muzică clasică, poezie, literatură… Trebuia să arăt că sunt foarte bună şi că ştiu răspunsul la orice. Deşi mă chinuiam din răsputeri să fac faţă asaltului continuu de provocări, paradoxal, cea mai mică greşeală făcea ca totul să pălească, lucru care mă făcea nedemnă de dragostea mult dorită.

Am crescut, iar această cursă a devenit din ce în ce mai aprigă. Nimic nu mai era îndeajuns, iar asta a stârnit în mine această dorinţă fantastică de a face atât de multe. Mi-ar fi plăcut să simt asta de la tatăl meu, să ştiu că sunt importantă şi că mă iubeşte indiferent de ceea ce am făcut. Mi-aş fi dorit să ştiu că este mândru de mine şi de realizările mele şi să ştiu că va fi lângă mine chiar dacă erau momente în care poate nu îmi ieşeau lucrurile.

Dar el nu a ştiut să o facă, şi nu pentru că nu mă iubea, din contră. Din atât de multă dragoste pe care nu ştia cum să mi-o arate, îşi dorea să mă motiveze cât mai mult, să fiu cât mai bună. A reuşit, dar a lăsat şi urme, o presiune care m-a urmărit continuu şi cu care uneori mă mai lupt şi în ziua de azi şi pe care pot să o recunosc atât de bine şi la alte fete care au trăit experienţe similare , a scris Andreea Raicu.